Am cerut ghete.
Mi s-a spus să le câștig.

Terenul pe care joc e sintetic și se umple seara. Vin copii de toate vârstele, de la șase ani până la șaptesprezece. Nu e arbitru, nu sunt trofee și nimeni nu ține scorul până la capăt. Se joacă până se face întuneric și nu se mai vede mingea.

Mă duce cineva din familie în fiecare seară — și nu rămâne pe margine. Intră pe teren și joacă. De acolo primesc cele mai bune pase din câte am primit vreodată: alea după care nu mai ai nimic de făcut, doar să împingi mingea în poartă.

Într-o seară, în drum spre casă, le-am zis părinților că am nevoie de ghete noi. Alea vechi începuseră să se ducă la vârf, cum se duc toate ghetele dacă joci cu ele în fiecare zi.

Răspunsul pe care nu-l așteptam

Mi-au zis că da, îmi iau ghetele. Și pe urmă au zis altceva: că ar fi mai interesant dacă mi le-aș cumpăra singur. Nu ca pedeapsă, ci ca întrebare — oare aș putea?

M-am gândit vreo două zile. Nu poți să muncești la 11 ani, asta e clar. Dar poți să vinzi ceva, dacă ai ce. Așa că i-am cerut altceva: să mă ajute să fac un magazin. Adulții se ocupă de firmă, de facturi, de curier și de tot ce cere legea. Eu mă ocup de ce vând.

„Dacă vinzi bijuterii, le alegi tu și explici de ce."— condiția pe care mi-au pus-o

Trei seri cu catalogul

Furnizorul ne-a trimis un catalog cu peste o sută de modele. Am stat cu el trei seri. Nu mă pricep la bijuterii — dar mă pricep să mă uit la un lucru și să zic dacă îmi place sau nu, și de ce.

Am tăiat până au rămas trei: un set cu pandantiv și cercei, brățări cu pandantive, și un set cu lanț, pandantiv și cercei. Le-am ales pentru motive pe care le pot spune cu voce tare. Brățara, de exemplu, pentru că se pune dintr-o mișcare — nimeni nu vrea să se chinuie cu o închizătoare mică folosind o singură mână. Aici m-am certat cu părinții și am câștigat.

Nu le fac eu și nu le face nimeni din familia mea. Sunt produse de furnizori, iar eu le aleg. Scriu asta apăsat pentru că am văzut site-uri care lasă impresia că au un atelier și nu au. Ce vând eu e alegerea, nu execuția.

Prima decizie n-a fost despre bijuterii

Înainte să aleg vreun model, am hotărât altceva: că 10% din profitul net anual merg la altcineva. La o asociație care lucrează împotriva bullying-ului.

Bullying-ul nu e o vorbă mare pentru mine. E ceva ce văd săptămânal, în curtea școlii. Un magazin cu trei produse nu rezolvă nimic singur. Dar un procent care pleacă în fiecare an, și care se poate verifica, e mai mult decât o postare indignată.

Din bani se acoperă întâi costurile — marfa, curierul, comisioanele de plată. Ce rămâne după ele e profitul: 10% din el pleacă la asociație, restul ajunge în ghete, în echipament și în taxele de la fotbal. Nu scriu că toți banii ajung la mine, pentru că n-ar fi adevărat.

Ce fac când nu sunt pe teren

Strâng tricouri de fotbal — nu neapărat scumpe, ci pe cele care înseamnă ceva: un meci la care am fost, o echipă pe care o urmăresc de mult. Primul a fost cadou. Pe restul mi le-am cumpărat singur.

Și strâng cartonașe cu fotbaliști. Partea cea mai bună nu e colecția, ci oamenii din jurul ei: ne întâlnim câțiva copii de vârsta mea și facem schimburi. Părinții zic că e ca la pozele din guma Turbo, pe vremea lor — doar că ale noastre sunt cu fotbaliști.

Unde am ajuns

Magazinul are trei produse, un preț unic și o pagină care spune exact ce e și ce nu e. Nu e mare. Dar e al meu în partea care contează: eu am ales ce se vinde și eu am scris ce citești.

Pas cu pas, zi de zi, mă apropii de visul meu.